Motive diverse m-au determinat sa ma mut de pe WordPress.com. Le multumesc pentru gazduire.
Anul 2007 incepe pe http://blog.mihaisavu.com
Ultimele
ursii mari si buni ajung in Rai
- Serus ba Mihai!
- Serus ba Dane!
- Cum iti mere Oltcitu’? Nu stii un mecanic bun de Oltcit, ca am unul acasa cu care vreau sa vin la Cluj…
Asa incepeau discutiile mai recente cu Dan Imre. Mereu pus pe fapte mari, mereu cu planuri si mereu pus pe glume. Niciodata nu stiam daca glumeste sau vorbeste serios si, mai ales, nu stiam daca rade de interlocutor sau de el insusi. Era mereu jovial si mereu impaciuitor, ca un urs mare si bun care face jonglerii si nu stie sa faca rau.
Imi amintesc cand l-am cunoscut, eram cu o trupa cu masina spre cantonul din fundul Firii, iar pe Dan l-am luat de pe drum. Cu totii eram obositi si infrigurati, dar Dan a adus starea de bine. L-am placut din primul moment pentru ca era vesel, proaspat si dezarmant de sincer. Atat de sincer, incat venea cu inima in palma si spunea tot ce are pe suflet, facand haz de necaz si de el insusi.
Acum ne-a facut o farsa, ca intotdeauna. A plecat in secret ca sa poata spune ingerilor si lui Sf. Petru ultimele bancuri cu moartea. Iar dupa aceea sa monteze niste corzi si sa-i invete nitel TSA. Iar dupa aceea sa-i invete sa vorbeasca cu accentul lui ardelenesc inconfundabil. Da, pe ingeri, pentru ca intotdeauna ursii mari si buni ajung in Rai.
mare nostrum
Numai poze. Numai de la mare.
desertaciune sunt toate
In viata zilnica sunetele ne inconjoara din toate partile. Unele sunt clinchete de clopotei, rasete cristaline, soapte ale indragostitilor, fosnetul frunzelor. Altele sunt infricosatoare: scrasnet de frane, tipete de durere, plansete sfasietoare. Dar cel mai adanc sunet, care iti intra in carne ca o gheara si care te strange de gat, care iti invadeaza memoria si iti rascoleste sufletul este sunetul care vesteste sfarsitul. Poate fi un ultim suspin, un oftat, un geamat sau un horcait, dar este sunetul fara de intoarcere. Din acest moment nimic nu mai poate fi ce-a fost.
Pentru cei mai multi sunetul fara de intoarcere este sunetul primei lopeti de pamant peste cutia de lemn din groapa, este atunci cand vrei sa opresti timpul in loc si sa-l mai vezi inca o data pe cel drag, ca sa-ti intiparesti figura lui in minte cat poti de bine. Cu cat auzi mai multe sunete din acestea, cu atat esti mai singur pe lume si mai batran. Iar daca traiesti sa le auzi pe toate, in afara de al tau, esti nemuritor.
Acum cateva zile am asistat la un accident, un batran care a cazut in cap din caruta. Craniul i se crapase si i se vedea iesind creierul albicios. Treceam cu masina pe acolo, am oprit, iar Anca si un medic rezident au incercat sa-l resusciteze timp de 25 de minute. La fiecare apasare pe torace ii paraiau coastele subrede, la fiecare suflat de aer in plamani emana un miros greu de grajd si de alcool. L-au scos pentru cateva clipe din stopul cardio-respirator si atunci am auzit din nou acel sunet inconfundabil, ultima suflare. Dupa aceea totul a fost in zadar. Sufletul i-a pornit prin tunelul cu lumina alba.
Nu de mult am participat la o inmormantare. Nu cunosteam numele trecutului in nefiinta si am nimerit din greseala in capela unde se tinea ceremonia bietului domn Grigore Rusu. De cum am intrat ne-am oprit in usa si prin multimea de oameni am cautat din ochi familia. Pana sa o recunoastem ne-am pomenit cu cate o lumanare aprinsa infipta sub nas si cu un “D-zeu sa-l odihneasca”. Degeaba ne-am tot uitat in toate partile, nu era inmormantarea cu pricina. Ce era sa facem? Rudele indoliate ne-au inconjurat si nu puteam fugi pur si simplu. Asa ca a trebuit sa mai stam pana la prima pauza a parintelui, cand s-a deschis usa si am reusit sa o zbughim afara, cu tot cu lumanari. Ne-au prins chiar bine, pentru ca la urmatoarea capela nu mai impartea nimeni lumanari.
Nu se mai imparteau lumanari, dar se imparteau soapte. Parintele impartea soapte catre cei doi cantori care nu stiau poezia pe de rost, iar el le sufla. Le-a tot suflat pana cand scena era ridicola, si atunci a trimis dupa o carte de rugaciuni, sa le dea sa citeasca. Surpriza a fost ca cei doi nu stiau sau nu vedeau sa citeasca. Si mai tare s-au incurcat. Si mai rau s-au balbait. Totul a culminat cu discursul parintelui de dupa cantare, care ne-a informat: “Dragii mei, nu va uitati la cadavrul de pe masa ca la un cadavru, el este mai mult decat un cadavru.” Da, poate ca era de fapt doua cadavre, ca in reclama la Dove in care, cu aceiasi bani, tanti si-ar fi putut cumpara mai multe sapunuri obisnuite, poate doua.
Sunetul ultimului bulgare aruncat in groapa cheama la datorie personajul cheie al inmormantarilor. Nu, nu este preotul, ci este chintesenta gandirii romanesti. Degeaba a cantat preotul “desertaciune sunt toate”, omul-cheie cu par alb isi ia munca in serios. Desertaciune sunt si sicriul scump si inflorat, si coroanele cu flori, si cavoul impunator. Sicriul putrezeste, florile se ofilesc, cavoul se surpa. Nu mai conteaza daca dupa doua zile coroanele si florile mai sunt sau nu la locul lor, omul cu par alb isi face munca plin de importanta. Are o sticla plina cu ulei de motor uzat si toarna cate un capacel pe fiecare floare din fiecare coroana, ca sa nu se fure. Cel putin 100 de capacele toarna la fiecare inmormantare, totul se umple de ulei de motor, dar el este multumit. Spiritul acesta distrugator este mostenit de pe vremea lui Stefan cel Mare, cand razesii otraveau fantanile si incendiau holdele din calea navalitorilor. Asa si acum, se distrug coroanele din calea hotilor, dar se distrug sentimentele si gandurile asezate langa acele coroane.
Apoi urmeaza slujba de pomenire, parastasul. Cei care au familie, rude sau prieteni in lumea de dincolo pot sa-i pomeneasca in Sambata Mortilor. Preotul incurajeaza pe toti credinciosii sa lase pomelnicele pe masa, iar daca au si “ceva” de lasat langa pomelnice, sa o faca. Probabil ca pomenirea mortilor lor va fi mai cu patos cantata daca e stimulata de 1 leu nou. Si cum sa nu vrei ca pe mortii tai sa-i cante mai dihai decat pe ai altora? Normal ca pui 1 RON langa pomelnic…
Dupa “vesnica pomenire” se da drumul la pomana. Ca prin minune apar babe din toate colturile bisericii si scot nenumarate plase PPC (poate-pica-ceva). Incet-incet isi umplu plasele cu pahare de coliva, sticle de vin pe terminate si colaci. O mama cu trei copii le inmaneaza si lor plasele si ii trimite la munca, o babuta fara dinti vine a patra oara si cere coliva, copiii se inghesuie sa prinda si ei si sunt fericiti pe masura ce indeasa in plasa de-ale gurii. O alta baba cu unghiile murdare imi baga sub nas un cremwurst; abia am reusit sa refuz politicos. O alta ma imbie cu o tava plina cu salata, telemea si ceapa verde, ca la restaurant.
Sfarsitul festinului e aproape, credinciosii incep sa iasa din biserica. Ultimii ramasi strang de pe masa, in timp de un ajutor iese din altar cu un lighean de plastic rosu, incarcat pana la refuz cu sticle de vin, coliva si colaci cat roata carului.
Din zicala “Nu fa ce face popa, fa ce zice popa” eu aleg sa fac cum imi dicteaza constiinta. Caile Domnului sunt incurcate si, oricum, desertaciune sunt toate.
apa si stuf la Sacalaia si Sic
Invitatia lui Radu a fost irezistibila: rezervatie naturala, Lacul Stiucii, stuf, pasaret, corcodei, baie in lac, barca, pescari, cort plutitor, birt peste drum, amintiri, rasarit de soare, saratura de la Sic. Asa ca m-am dus…
Prima imagine de pe lac a fost un debarcader abandonat, unde un paianjen batran isi tesuse panza pentru milioanele de tantari care ieseau inainte de apusul soarelui.
Apoi am urcat pe deal, deranjand de sub frunze multe insecte cu trompa, insetate de sange tanar. Am contemplat apusul intre o palma pe ceafa si una pe picior pe care ni le aplicam reciproc, sa reducem numarul intepaturilor.
Dupa ce a trecut valul naprasnic de tantari, Radu a stat cuminte si relaxat toata seara, "ca la fotograf".
Peste noapte broastele de pe lac au dat un regal acustic incat abia am inchis ochii, iar ceasurile ne-au trezit la 5:30 dimineata, sa profitam de lumina rasaritului. Cand am ajuns in foisorul pentru observat pasari a pornit ploaia, cerul era acoperit, asa ca am facut poze la ce urma sa fie micul dejun.
Am avut totusi parte si de putina lumina si ceata, cat sa nu ne para rau ca am venit de la corturi pana in foisor.
Radu a stat din nou cuminte, "ca la fotograf".
Am prins in sfarsit si corcodeii.
Apoi am plecat catre Sic.
La Sic am avut placerea sa vedem casele albastre ale sicanilor, costumele populare purtate cu mandrie la biserica, pe nenea Ion Petean, unul din putinii romani din sat intre multi "tatari".
Dar mai ales ne-a incantat rezervatia naturala de stufarisuri. O intindere de stuf cat vezi cu ochii din care rasareau cateva foisoare pentru observat pasarile. Un podet de lemn pornea timid sa ne conduca in interior, dar apoi am vazut ca traverseaza lanul de stuf si uneste toate foisoarele. Pe partea cealalta o fantana cu cumpana, o masina si o bariera amplasata in mijlocul campului erau singurele semne care ne incredintau ca nu suntem pe alta planeta.
Podetul de lemn reuseste desecretizarea stufului. Am avut privilegiul de a pasi prin miezul stufului, pe unde nici omul si nici barca nu pot patrunde. Este o senzatie stranie de plutire, de zbor razant de barza.
pisica neagra
Batranul il pandea de 16 ani.
L-a vazut de cand era mic si i-a urmarit cresterea an de an, vizitandu-l si mangaindu-l aproape cu religiozitate. Se uita in sus la el cu respect, dar si cu teama. Nu stia ce va face cu el va deveni adult. Cosmarurile batranului se invarteau in jurul lui, bucuriile si necazurile il includeau si pe el, visele si sperantele asemenea.
Timpul trecea greu; batranul revenea in fiecare primavara si toamna, il masura din ochi si isi facea planuri si calcule. Intr-o dimineata de primavara s-a hotarat: sosise vremea. Si-a dat seama de asta dupa frigul aspru al noptii.
Campul era inghetat.
Primulele erau zgribulite sub bruma diminetii.
O brandusa stinghera isi ridica cele cinci brate spre cer si cerea indurare. Vremea branduselor de primavara (Crocus heuffelianus) era pe trecute.
Batranul se gandise de mult cum sa procedeze. Stia ca nu va izbandi singur, de aceea a chemat ajutoare si au pornit cu totii catre locul tainic. Vagauna era secreta, momentul era secret si totul trebuia sa se intample foarte repede.
Din caruta se vedea doar coama cailor care fornaiau a neliniste la intrarea in padure.
Pe drumul ce a urmat prin padure am inceput sa ma tem. Am primit locul de cinste, sus, pe capra. M-am straduit tare sa nu fiu aruncat din caruta la fiecare hurducatura, la fiecare trecere peste cate o buturuga sau bolovan. Dintr-o sperietura in alta, pe cand incercam sa-mi aleg un loc mai moale unde voi face contact cu pamantul, o floare de munte mica, galbena si lucioasa, striga sa-mi atraga atentia,
in timp ce vecina ei, Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), incerca sa-mi dea curaj.
Caii au ajuns cu greu in fundul dolinei, facand curbe largi prin padure. Acolo jos ne astepta el, pregatit pentru marea trecere. Era deja culcat la pamant, ascultand cu urechea lipita tropotul cailor si spunand o rugaciune. Stia ca venim si stia ce urmeaza.
Operatia a fost grea, dar rapida. Uneltele bine ascutite si-au facut treaba in viteza. In scurt timp cei treizeci de metri ai copacului deveneau trunchiuri de cate patru metri.
In padure s-a asternut tacerea. Florile il plangeau pe cel plecat (Maseaua ciutei – Erythronium dens canis)
Numai o pisica neagra dadea tarcoale locului, cum facuse si cu o zi inainte.
cerul
Sunt fascinat de culoarea cerului. Nu mi se pare nimic mai frumos decat cerul in toate ipostazele lui: sangeriul apusului, oranjul diminetii, albastrul seninului, violetul furtunii. Am vazut cerul in toate culorile curcubeului: rosu, organj, galben, verde, albastru, indigo si violet. Mi s-a aratat odata si aurora boreala, roz cu verde-pal dimpreuna; eram intr-o iarna la Baisoara dar ma simteam la Cercul Polar.
Am incercat sa-mi explic frumusetea ireala a culorilor si am aflat despre atomii de azot din atmosfera care disperseaza lumina albastra, dar vraja culorilor s-a pierdut si ea. Explicatia era prea complicata si inutila (cel putin asa mi s-a spus cand am incercat sa o reproduc in public). De acord, conteaza numai bucuria de a vedea si de a te mira, speranta si ratacirea prin infinit.
Cand eram copil bunicul imi arata intotdeauna curcubeul. Pana si el, la varsta lui, era fascinat de frumusetea culorilor, de perfectiunea curbelor, de structura lui imateriala. Cand aparea curcubeul il urmaream amandoi din curtea casei si ne bucuram. Uneori chiar se intampla sa apara deasupra dealului vecin si lumina cobora pana jos in iarba, formand un cerc colorat. Il trageam pe bunicul de mana sa alergam pana acolo, sa vedem cum e sa te lumineze curcubeul. De fiecare data traiam aceeasi dezamagire: curcubeul se departa de noi si nu-l puteam niciodata atinge.
De atunci au trecut ani si inca mai alerg dupa curcubee. Mi-am dat seama insa ca imi produce mai multa placere alergarea si amagirea ca-l prind. Daca odata m-ar astepta curcubeul si m-ar lasa sa-l ating, as pierde doua lucruri care imi dau putere: misterul si speranta.
Pe pamant te caut pe tine
Si in cer tot pe tine, mereu,
Nu vreau sa ma bucur de bine
Daca stiu ca tie ti-e greu.
In ceruri nu sunt oprelisti
Cum sunt peste tot pe pamant,
Te-astept sa ne facem eterici,
Evadand din greul mormant.
Si daca vreodata vei plange
Ca sus in inalturi ti-e greu,
La pieptu-mi duios te voi strange
Imbarcandu-ne pe curcubeu.
Si astfel vom face naveta
Pe pamant si iarasi in cer,
Indicand la pornire planeta,
Biletul e pana de inger.
antiprimavara
“Ce daca vine primavara,
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi.
Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost,
Poti sa pleci, suntem reci,
Iarna ni-i pe veci.”
Desigur, sensul pe care A. Paunescu l-a dat versurilor de mai sus din “Antiprimavara” este altul decat cel pe care il inteleg eu acum. Spun acum, pentru ca acum lucrurile se schimba si se simt altfel. Vine primavara…
Odata cu plecarea iernii se incheie cateva etape de care ma despart cu greu: lumea pura si alba, schiul si prietenii de la firma pe care o parasesc astazi. Nu-mi face placere nici una din aceste rupturi, dar nu le pot opri. Caldura se instaleaza insidios, zapada se topeste, murdaria reapare, schiul nu se mai poate practica si, mai ales, de maine incepe o noua etapa, alaturi de alti colegi. Primavara, nu mai poti intarzia putin?
Mi-am facut constiincios temele pentru aceasta plecare. Incerc sa las totul in ordine in urma mea si sa ma duc linistit, sa ma eliberez de raul care m-a determinat sa plec si sa raman numai cu ce a fost bine. Si a fost foarte mult bine…
Intamplarea face ca acum o saptamana am schiat pentru ultima data in acest sezon. Mi-am luat ramas bun de la partii, de la schiuri, de la zapada si de la munti. M-am linistit si am incercat sa accept aceasta schimbare. Totusi, primavara, nu mai poti intarzia putin?
Odata cu ultima zi de schi s-au intamplat si alte transformari: m-am innoit. Soarele puternic de la munte si zapada lucitoare m-au pedepsit pentru bucuria zborului pe schiuri si m-au ars. Am iesit cu fata curata (la propriu) din aceasta incercare si am lasat in urma durerosul tribut: pielea mea. Din larva am devenit fluture, abandonandu-mi propria piele.
Cu sufletul plin de ganduri bune si multumiri pentru cei care mi-au fost prieteni la ReRo, cu amintiri frumoase despre ultimele zile la schi, cu o fata noua si curata pornesc din nou in sus pe telescaunul vietii. Nu se stie cand voi ajunge la destinatie, poate intalnesc pe drum viscole, furtuni sau chiar ma prabusesc din scaun. Simt insa ca trebuie sa incerc. Primavara, mai stai putin!
Ieri dimineata am privit cerul. Era in nori o spartura in forma literei A si prin ea izbucnea un suvoi de lumina. Am luat-o ca pe un semn, era A de la
Abandon
Alta viata
Alternativa
Anca
sau, poate, Antiprimavara.
